Surorii mele Ana

Cocorii desenează riduri de plumb
în jurul zâmbetului de lumină nestatornică,
din râuri cresc povești cu păr verde și lung
ca pașii iviți din zorii de brumă.

Pe marginea cuvintelor numai piele și os
nemărginirea înalță maluri lipsite de sens,
pendula nu mai bate secundele cu nu și cu da,
ca și cum s-ar fi răsturnat soarele
din coșul de nuiele al zilei.

Cocorii zboară cu aripi de fildeș
pe cerul ce se frânge în piatră,
vaier precum vinul în flăcări
când se revarsă-n apele moarte sunând.

Doamne,
de ce-ncoronezi cu spini fruntea poemului
și-l urci cu tălpile pantofilor înainte,
pe Golgota cu măslini fără grai?
De ce risipești doar într-o clătinare de frunze,
Tot cântecul din cuibarele buzelor?

















Ailes en ivoire
à ma soeur Anne

Les grues dessinent des rides de plomb
autour du sourire de la lumière inconstante
et les rivières murmurent des contes à toison verte et longue,
comme les pas surgis des aurores de frimas.

Au bord des mots, la peau collée aux os,
l’infini bâtit des rivages insensés,
l’horloge ne sonne plus les secondes
avec des oui et des non,
comme si le soleil s’était renversé
de la corbeille en raphia de la journée.

Les ailes en ivoire, les grues s’envolent
dans le ciel brisé en pierre;
Lamentation s’écoulant
dans les eaux mortes
comme le vin enflammé.


Mon Bon Dieu,
pourquoi couronnes-Tu le front du poème avec des épines
et pourquoi élèves-Tu les talons des souliers en avant
sur le Calvaire aux oliviers sans paroles?
Pourquoi gaspilles-Tu d’un seul frémissement de feuilles
toute la chanson du nid des lèvres?