Noaptea-i adâncă și fără sfârșit.
Prăpastia genună se face,
pentru cel ce nu înțelege
rostul luminii...
Crai nou din vecie
mi-aruncă dojană,
fiindcă-mi luminez calea
cu o floare de cais!
Oare știe el, izmenitul,
cum este să trăiești în întuneric
din copilărie și până la
grea maturitate!?
Știe el ce înseamnă să trăiești
prin timpul zăcut și stătut?
Și dacă da, atunci de ce nu trimite
o carafă cu razele Lunii, cu
sfiiciunea Triadelor,
drumețului ostenit și dezorientat?
Cavalerului nopții trist și întârziat,
care încă mai speră să găsească
comorile Zeului Lumină,
ale cărui răsfățat este doar el, Craiul,
seducătorul neostenit de inimi cucernice,
leagănându-se disprețuitor,
de pe ultima abscisă?