Dă-mi cămașa ta, cea aspră,
eu am să-ți dau în schimb pantofii,
un timp am să umblu desculță.

De ce ai face asta,
mi-ai spus,
aici sunt atâtea pietre ascuțite,
ele cunosc doar gustul sângelui meu,
ele nu știu ce este viteza,
amintirile lor nu sunt cadavre rămase-n șosea
lângă-un scrâșnet de frâne
cu ultimul cer
asfalt răsturnat.

Dă-mi cămașa ta cea aspră,
iernile astea albe
cu ciute
și liniști.

De ce ai face asta,
mi-ai spus
nu vezi acuarela cu degete de copac,
zăpadă și sânge,
- al ciutei
ultim cer răsturnat?