era toamnă și munții aproape
tu mă priveai ca de obicei cu aceeași curiozitate de bărbat
mirosind a praf și a drumuri străbătute îndelung în căutarea mea
nu-mi mai era teamă și nu-mi mai era frig
femeie ai strigat du-te și adă apă mi-e sete
când m-am întors nu mai erai acolo
peste munți ningea
urmele tale străluceau în zăpadă
nu le-am urmat
m-am întors și am plecat spre capătul acesta al lumii

spre dimineață strigătul tău

erai singur dincolo de munți
nu te mai puteai întoarce acasă
vulturi sătui însemnau depărtarea
coama înstelată a lui Raigor tremura prin genunile nopților

în dimineața aceea am închis încet ușa casei tale
apoi am plecat
și nu ne-am mai întâlnit niciodată