În primele clase m-a ocrotit învățătoarea,
apoi m-am refugiat în sufletul profesoarei de limba română …
În liceu, însă, n-am mai putut evita reducerea la absurd
care era din ce în ce mai invers proporțională cu nevoia de iubire
nedemonstrată de nici o teoremă …

Nici cărțile scriitorilor, nici faptele domnitorilor
nu mai erau socotite drept bune sau rele, frumoase sau meschine,
ci, după o cu totul altă socoteală, erau contabilizate
într-o magazie obeză de date
pe care trebuia să le știi (în loc de poezii) ca să te înscrii
printre promovați.

Cifrele invadaseră tot alfabetul.
Sub această ocupație, literele
(cotate după criteriile cifrelor, ca pozitive sau negative)
erau implicate în tot soiul de operații
de cealaltă parte a egalității,
unde, schimbându-li-se semnul,
erau, în cele din urmă, anulate ;
până acolo încât minus infinit
ajunsese să fie considerat ca eternul egal (și rival)
al lui Plus Infinit.

Revoltat de viclenia acestei algebre,
m-am hotărât să demasc matematica,
chiar la ora de matematică, în fața profesorului de matematică,
directorul (din născare)
instaurat de această teroare :

- Cum de nu vă temeți,
ucigași încifrați de scriitori și de domni adevărați,
să luați în deșert numele Infinitului ?
După nesocotita voastră socoteală,
extrasă din rădăcinile cele mai pătrate,
cu zecimalele voastre stoarse
de la fracțiile cele mai ordinare,
credeți că ați reușit prin icoana
acestui opt care zace la orizontală
după ce și-a pierdut orice urmă de verticalitate,
să zugrăviți chipul Infinitului ?




(volumul "În acte, ești viu"-2001)