O zi de iarnă, ca un ochi de sticlă,
S-a nimerit să fie începutul urmăririi - și ai pornit
Cu pași mărunți, știind că o astfel de vînătoare e
Mult mai periculoasă decît una în care iei totul de la început -
Așadar animalul era rănit și urmele lui erau
Slabe apăsări umbrite, punctate de cîte-un mic soare roșu:
Mai întîi ai încercat să-ți alungi teama și te-ai închipuit
Strînsă blînd lîngă el, adunată ghem în blana mătăsoasă
Încălzită de respirația lui, undeva sub pămînt, printre rădăcini
Într-un bîrlog
Apoi te-ai gîndit la cît suferă, la cît rău i-au făcut oamenii
Străpungîndu-l cu sulițele, încercînd să-l ucidă și
Te-a cuprins mila imaginîndu-l cum te privește
Cu ochii umezi și cu botul plecat, așteptînd o mîngîiere,
Dar nu era numai mila; era și nevoia ta de a fi cu cineva -
Căutarea lui era și o căutare de sine -
Deși nu l-ai privit niciodată în ochi știai că demult te pîndește
Cutreierind pădurile tomnatice
Ai văzut crengi rupte, urme de tăvăliri și într-un loc
Un semn lăsat anume pentru tine - și atunci a început
Să-ți fie drag, să nădăjduiești că te va aștepta
Ca să-i cureți rănile, să-i aduci pacea, să-i redai încrederea:
Din acel moment pașii tăi au devenit mai siguri -
Știai că fiecare te duce mai aproape, că distanța scade
Și realitatea se supune, se îmblînzește, începe să te asculte
Astfel că nu te-ai mai temut cînd l-ai văzut înaintea ta
Trăgîndu-și trupul alb prin zăpezi - sufletul îți era întremat -
Deîndată ai fost lîngă el și ai întins mîna -
O petală de trandafir ruptă de pe tulpina iernii -

Am simțit o slabă atingere pe crupă,
M-am întors fulgerător
Și ți-am sfîșiat beregata.