Bat clopote pe câmpuri, plângând singurătatea,
Iar vânturi speriate înconjor cetatea,
ÃŽn loc de nuci verzui, azi mii de buruieni
E tot ce văd în jur, în rest nimic și nimeni.

Nu pot să cred că răul ș-aici s-a așternut,
În locul unde, dragă, mi-ai dat primul sărut,
Odinioară roze rupeam din gardul viu,
Ce-a devenit acum, doar eu văd, doar eu știu.

Un pas face minunea, ruină să devină,
Azi nimeni nu mai trece pe poarta cu rugină.

Am să iubesc cetatea mai mult ca la-nceput,
Aici ne-am sărutat, aici ne-am cunoscut,
Oricâte-ar fi să-ndure ziua, noaptea, mereu,
Aș vrea ultima piatra să o fur chiar eu.