Îți dăruiesc această dupăamiază de toamnă
pe care o aveam restanță la trăiri.
În doi, cînd va fi iarnă, doamnă,
s-o duci la panteonul marilor iubiri
dar până atunci păstreaz-o lângă ceasul cu cuarț,
atârnată de gât cu brațele mele ,în tremur.
Cât e de albastră această dupăamiază de marți,
invidiată de cele mai bătrâne totemuri!
Esență a tuturor marți netrăite,
efigie a noastră, din naștere, veche,
va fii peste sute de ani regăsită
și prinsă cu dor de-o fată-n ureche.