e prea multă durere,
sunt prea puține râuri
e prea multă presiune,
sunt prea puține flori

casa se recompune din unghiuri moarte
un proces reinterpretat în tomuri ascuțite
lumea paturilor
destinele se nasc și mor într-o singură secundă de contopire
ascultăm tăcuți
răsuflarea se degradează scuipând sânge
ne ascuțim topoarele în pădurea acoperită de noroi
fără să le folosim vreodată
oțelul nu mai știe astăzi să ruginească
gustul desfrâului ademenește ciorile albastre
câmpul este mistuit
caii albi au fost înlocuiți de mitraliere
cerul se transformă în cabluri
suntem mai apropiați ca niciodată...
furnicile încearcă în zadar să evadeze

nu mai așteaptă nimeni
învață-mă să urăsc măcar,
dacă nu poți să mă înveți
să zbor