mă așez uneori pe marginea unui cuvânt
păstrat
ca o înserare coborâtă agale
o bijuterie dragă

priveam bărbatul acela
răsturnat pe nisip
irosit
cu ochi moi
câteodată se gândea la propria casă

mă scria
răsucindu-mă
în patimă
arcuită
dezvelită de orice pudoare
nu da oh nu oh
da
doar cuvinte rotunde
o gură răcoroasă
apă sărată
nesfârșite
râsete se ridicau deasupra ca niște păsări
depărtând valuri
ostenit

aici în locul asta nu pot să dorm de atâta liniște
e straniu respir
întâmplări aproape uitate
dacă aș începe acum să strig din toți plămânii
ar veni cineva?

mintea crede ceea ce văd ochii și aud urechile
țin în pumn miliarde de cioburi