exersez umilința de câțiva ani, pentru tine apar dintr-o
grădină cu ceață și nu privesc fața sau ochii decât când sunt sigur
că există o densitate a imaginii, a înfățișării tale. trecerea la emoții
involuntare și covorul de iarbă îmi dau o siguranță
naivă într-o curgere stridentă spre limita percepției corporale. punga alburie
în care îmi închipui că ne întâlnim mă lasă
să fixez genunchii în pământ și să văd ce se întâmplă dincolo de ceață

avem nevoie de spații izolate, de stepe sudate pe etaje în utilitarismul din mine
câmpiile sunt terenuri de golf suspendate
solitudinea aduce șoapte, icnete de la cel ce lovește mingea albă
deasupra sau dedesubtul meu

înțeleg umilința cum înțeleg aceste lovituri rotunde. gol, respir sub
tirul grăbit, cuvinte, solzi, fragmentele de oase înfipte în piele
tăiem animalul singurătății. a crescut prea mare și ne e foame

(e o formă de retragere, starea unei conștiințe puse față în față
cu un spațiu agresiv, indefinit. aș fi vrut să fiu versatil, să ghicesc
reacțiile, rostul îmbrățișării ca un stetoscop
atârnat după gât cu o ventuză conectată la ceafă)

forma îmbrăcată a corpului o simt
ca pe o întâmplare irațională, nu știu de ce modulațiile
creează un spațiu de rezonanță prea mare. azi
ne-ar fi trebuit cuvinte simple. retragerea e o frică de amplitudine
degetele în urechi, ochii cârpiți strâns și gura la fel
respirația în mine, o hulă care poartă jgheabul inutil
al ambarcațiunii

poate, pe undeva, o voce strigând
ahab, cei fericiți privesc dragostea ca pe o umilință nesfârșită