Ai văzut
întotdeauna drumul se îngustează la capăt
oricât de largi i-ar fi tălpile
oricâte brațe ar arunca încolo și-ncoace

Se oprește cu genunchii înfipți
în orizontul subțire
sufocat de alergare
ca o femeie prea grasă

Dacă îi deschizi pântecul
izbucnesc din măruntaiele lui
mulțimi de cuvinte întregi
adunate în gheme
incontrolabile afecte spumoase
contururile tale
înghesuite unele în spatele altora
ca într-o carte adormită
și atâtea dorințe
cuibărind între pliuri
dospind irizat în lumină

ÃŽntotdeauna drumurile
se strâmtorează la capete
pâlnie
înnămolindu-se în propria umbră
Doar primăvara trece dincolo
scurgându-se prin buza tăioasă
ca un firișor însorit
de salivă