lumini se rup în ochi de calcar cum latră vântul între cruci
smulgând de dor însingurate mâini de copil printre uluci

un alb de spumă nemiloasă mușcă picioare moi de pod
hrănind coșmarul unei mame ce-n somn blesteamă pe irod

smucește haina de pe arbori sunt dezbrăcați din brâu în jos
de parc-ar profana cu suliți soldații lumii pe hristos

o fiară-mi zace-n gât și urlă se îngrozesc toți vânătorii
de frica morții ce petrec ultima oară-n hanul morii

deasupra stâncilor stau drept înfipt în gheare de cuvinte
trăsnit de-un fulger de săgeată venit din cer să iau aminte

sunt un izvor nu neagră mare
doar morții sunt păstrați în sare