I. Redesteptarea imaginii lui

Atât de târziu, si cenusa
din sufletul meu, dintr'al tau...
Mai trec si acum pe sub zidul cu usa,
in mahalaua adânca, Ticau.

O, innecat in narcoza salcâmilor mari,
aproape-am uitat de ceasornicul vechi cu nisip
din odaita din zid a batrânului nostru porcar
pe care il poreclisem Chrysip,

desi el era propriu-zis Garibaldi, din pricina barbii
patriarhale, a palariei si-a istetimii
ce-o arata in instructia porcilor lui naravasi precum cerbii
si imaculati precum serafimii...

Traia deci in zidul in care avea o chilie
si ceasul de care ziceam, cu nisipul, cenusa,
si porci peste tot, incredibil de multi, cam o mie,
unii imensi, altii mici, peste dânsul, pe strada, caci usa

din zid statea vesnic deschisa...
El ii iubea, "fetii tatii", cara ne'ntrerupt "laturi caldi",
platea pentru dânsii impozit, avea pentru toti "ricipisa",
batrânul porcar Garibaldi.

II. Descrierea plina de tristete si de intelesuri a mortii lui

"O gaura'n marele zid nu se poate,
i-au spus, o vizuina, un gol in cetate;
miine in zori sa fi parasit acest jalnic defect
in care traiesti. Zidul nostru va trebui sa devina perfect."

A inteles, n'a'nteles... Si-a hranit purcelusii
ca intodeauna, i-a spalat pâna noaptea târziu,
a scos mai pe urma un sip
colbait, cu rachiu,
si-a stat toata noaptea'n deschiderea larga a usii
privind mahalaua adânca Ticau. In mâna tinea ceasul lui cu nisip.

Când goarnele clare cântara in zori,
venira cu sculele lor:
sapte mesteri mari
calfe si zidari.
Facura mortar
din nisip curat
care l-au aflat.
Cumpana dreapta si plumb
sa nu iasa zidul strâmb.
Cancioace, mistrii,
agere-argintii,
de la temelii
inaltei zidiri,
sântei monastiri.

III. Inscriptia pe zid, in locul unde nu se va mai deschide nicicând
usa batrânului porcar

In zidul acesta enorm in care cândva a fost usa,
odihneste de-a pururi porcarul si porcii lui; cu toti sublimii,
s'au prefacut hat de mult in cenusa
dar umbrele lor sunt in ceruri si impreuna cu serafimii

haladuiesc prin toloacele vesnice.