E târziu, mamă,
fructele în copacii toamnei dau în pârg
și eu încă mă scutur în înflorire târzie...
Am obosit, mamă, de-atâta risipire
sub umbra toamnei care aruncă în mine
cu păsări în unghi drept.

Apun stele sub streșini, mamă,
se sting în lumina dimineții
iar eu plâng încă după luna răsfrântă în bălți.

Au tăcut ninsorile în mine, mamă,
s-au topit înainte de vreme...
și eu încă visez cai verzi înaripați
pe pereții inimii mele.
A crescut iarba înaltă de-un metru
și eu caut cărările albastre mereu
printre poveștile copilăriei.

Dă-mi tu, mamă, un suflet mai nou,
dă-mi rătăcirea visului pierdut
și forma uitată a nopților de vară în fânețe...
și dacă nu vei fi obosit și tu, mamă, de-atâta rod în toamnă,
mai naște-mă o dată,
într-un anotimp mai devreme.