Totul se știe de când lumea.
Noi,oameni ai viitorului,
Nemuritorii de rând,
Care trăim în afara timpului,
Cuprinși de materia cuvintelor
Nu aderăm încă la ființă.
Pietrificat în carnea și spiritul nostru
Tiranul din noi tremură adânc.
Surâsul nostru e suspect.
Neputincioși pe o cale lăuntrică,
Ardem ca un ghimp din carne,
De întuneric străfulgerați.
Ne lipsește substanța iertării.
Așteptăm de timp să fim digerați.
Cuvintele toate încep să suspine:
Intrate în miezul lucrurilor,
Pentru o clipă,au crezut că plutesc în derivă.
Ceva însă se năruie și în noi.
Totul descrește:
Unde să fugi, pe unde să scapi infimului?
Ne văd de pe scenă:
Neprețuiților!
Moartea,nesigură pe sine
E-un amator blestemat.
Servește lumii
Ca să-ți suspende îndoielile.
Căzut în hău,
Nu te mai bucuri de Absolut.
Ajunge un pic de atenție,
Ca marionetele sorții
Să iasă din nou la joc.

Tot omul,uzurpatorul tăcerii
Surprins în ființarea sa,
Ca o plantă inconștientă,
E din nou apreciat în ceruri.

Să deschidem o eră fără dorință,
Râvnind la-nceputuri,
Să redobândim inocența primordială,
Să reîncepem Cunoașterea.
Cu secătuirea poftelor,
Și cu metamorfoza spirituală,
Să refacem la loc,
În existența-actuală,
Legătura veche,cu restul creației.