Sunt 17 veri
De când mă cheamă pământul.
Vântul nu bate
Ca să-mi fluture praful
De pe geana ochilor.
Cerul mă lasă adormit.
De 17 veri
Soarele veghează
Deasupra capului meu
Cu o lumină crescândă.
De 17 veri
Norul mă-ndeamnă
Să urc spre cerul cu stele
Și să frământ luna în dinți
Sau să o bat zdravăn
Cât mai am timp
Cu ultimii pumni ai gingășiei.
De 17 veri
Văzduhul vrea să-mi arate
Infinitul și marea
În care trebuie să mă scufund
Pentru a o tulbura.
Îngerul alb se luptă cu îngerul negru
Pentru a-mi câștiga ochiul sticlos,
De smarald al copilăriei.

Ah, de ce nu mai sunt,
Pentru încă o vreme,
Copilul de rând?
Unde e zâmbetul acela rotund
De după sprâncene?
Unde e ochiul râzând?