Inteleg, inteleg cum ochii
Te canta-n suspin,
Mainile se alunga-n despartire
Pe-o prapastie de suflete nerostite,
Tanjind dupa nefiinta visarilor albastre.
Se lasa platonic pe buze
Vantul dintai al uitarii.
Ar vrea sa imi spuna
Ca-I toamna-n adierile sale patate cu lacrimi.
Dar eu vad frunze cuminti,
Nici rosii, nici verzi,
Ci piedestale fierbinti de aer caramiziu.
Privesc zdrentele ruginite-n copaci,
Fardate cu iarba trupului mort,
Artificial hranita cu fiintare.
Farama in pom visa-m-as si eu,
Dar pomul refuza mumia de viata.