Cri, dă-mi mânuța și fii atentă:
e toamna arborescentă
și nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe șosele.
prin toamnă privești ca prin rigla de plastic
din clasa-ntîia: fantastic
se vedea-nvățătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetișor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zîmbim obraz lînga obraz, împreuna
ca Frank Sinatra și Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de lună.
Cri a mea, Cri
cu tîmplele sidefii.
mi-au cam ieșit fumurile de celebritate din cap
și viața literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
și fișnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zîmbesc.
știi cît mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
știi cum plîngeam ascultând "E perfect, mama"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
și nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi intrețin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente
pe șosele fluorescente.
va veni spic de zapadă
și va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorțișoara și vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetișor
din părul tău oricare fir, șuvița și franj
va fi dublat cu frez, ciclamen și oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâlmple perlate.

știu acum că viața există ca să fie traită
asta înveți de fapt de la o femeie: că nu ești nemuritor
că nu ești tot una cu universul chiar dacă ești un mic univers.
știu acum că nici un poem nu a schimbat viața nimănui.

dă labuța (vei da și boticul)
toamna își agață baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui și cer de atlaz.