Noapte banalã
~Mihu Dragomir ~


Bausem prea mult în noaptea - aceea...

Era ora când totul ti se pare posibil,
chiar si invierea din morti,
chiar si schimbarea amintirilor palite.
In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,
scartiind intre renuntari si ispite.

Era ora când totul ti se pare simplu si posibil,
când crezi ca un singur cuvant
spulbera toate argumentele si nehotararile celorlalti,
si totul iti apare clar si categoric,
ca intr-o opera desavarsita de arta.

Ce opera de arta
poate fi mai desavarsita decât dragostea?
Ce om n-a incercat sã faca din ea opera vietii lui?

Am spus si eu vorbe mari despre dragoste,
m-am simtit si eu pur, vorbind despre dragoste,
am suferit uneori nebarbateste
- crezand, instinctiv, ca lipsa de demnitate
este ultimul atu în acest joc necrutator.-
Exista destule grilajuri
de care mi-am rezemat fruntea infierbantata,
incercand sã-mi dau seama
daca iubesc cu adevarat sau sunt numai ridicol
Exista pe undeva si un cavou, unde am intrat
- în respectul legilor tenebroase ale romantismului,
jurandu-mi iubirea
în cadrul necesar al vesniciei.
Exista prin cartile mele si ale altora,
o puzderie de flori presate,
versuri mazgalite în tren,
scrisori cu vorbe calcate în picioare,
fotografii la minut,
bilete de cinema
si note de plata de prin crasme periferice,
pastrate ca un fel de invitatie la nunta,
tot arsenalul pueril adunat intr-un sfert de veac
de maturitate, minciuni si sperante.

Am fost totdeauna desuet si prapastios,
continuam sã-mi caut Marea Iubire
chiar când îi simteam sarutarea,
tacera îmi parea o catastrofa,
si-mi ucideam iubirea, cautand-o strofa cu strofa.

Bausem prea mult în noaptea aceea
si rastimpul ultimei luni îmi aparea lung ca moartea.
O luna - fãrã vinul catifelat al mainilor ei.
O luna - fãrã boltile innoptate ale ochilor ei,
O luna - acoperiti de tarana despartirii.
O luna - de când nu mai stiam nici noi de ce ne despartisem.

Poate în mine nu era decât disperata indoiala
de a nu fi ingropat un trup inca viu.
Dar nu: stiam ca totul mi-e în putinta,
si numai sunetul glasului meu
va destrama distanta dintre moarte si viata.

daca ar fi cunoscut telefonul,
romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia indepartarii.
Dar eu il aveam, alãturi, semn negru al magiei,
intr-o lume stapanita de cifre,
trebuia sã pronunt doar unul din nenumaratele numere,
aliniate mut în cartea de telefon,
ca niste morminte inchizand tot atatea destine.
Un numar indiferent, dar miraculos,
prin mijlocirea caruia distantele piereau,
si eu auzisem - o, de cate ori!-
glasul abisului în care mã arucasem.
Poemul s-a inchinat de mult în fata prozei,
dar bausem prea mult în noaptea - aceea
pentru a mai distila nuantele poeziei.

E ora când totul ti se pare posibil
si am rostit numarul magic.
Si un glas, nu al abisului meu,
ci al destinului,
mi-a raspuns, usor plictisit:
- S-a mutat de aici, imediat dupa casatorie...

Noaptea isi sugrumase propia magie.

Ce opera de arta
poate fi mai desavarsita decât dragostea?
Ce om n-a incercat sã faca din ea opera vietii lui?

Pe firul telefonului se auzea doar un tiuit
venit din marile singuratati
si energiile mele supranaturale
cu care crezusem ca pot invia si mortii
s-au întors asupra-mi, intr-o ploaie intunecata.

S-a mutat...Deci si iubirile se muta!
Trec de pe o strada pe alta,
dintr-un oras în altul,
sau, si mai simplu, dintr-un pat în altul.
Iubirea mea nu era moarta, doar se mutase.
Si de ce nu? Si fluviile isi muta albia,
si pamantul isi mai schimba orbita,
chiar metagalaxia isi muta hotarele.
Sã se mute, deci, si iubirile,
o data, sau de mai multe ori pe an,
carand în camioane sau simple valize
boarfele trecutelor nopti de dragoste!
Sã se marite cu fastul cuvenit,
stergand cu lamaita urma vechilor saruturi.
Asa cum se nasc si mor,
trebuie sã urmeze si ele ciclurile vietii,
sã sufere, sã slabeasca, sã prinda grasime,
sã inseteze, sã sangereze,
sã se bucure de-o haina noua, - ca toti oamenii.

Eu o credeam ingropata de vie
si, la ora când totul ti se pare posibil,
voiam sã o readuc în lume,
în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor,
voiam sã inving moartea - si putam s-o inving! -
moarte ce-mi zvacnea, vie, sub tample.
Dar iubirea nu murise. Se mutase la alta adreasa
Si, fata de acest simulacru de moarte,
magia mea era neputiincioasa.
Nu murise. Isi schimbase numele, al ei si al strazii,
si, fata de aceasta parodie de moarte,
nici macar faptul ca bausem prea mult în noaptea - aceea
nu mai avea vreo putere.

Doar, pe firul telefonului, un tiuit
venit dim marile singuratati
si un gust putred pe buze.

Eram, ca intotdeauna, desuet si prapastios,
lipsit de sensul elementar al lucrururilor,
sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor.

Era ora când totul ti se pare posibil,
chiar si un infinit limitat,
chiar si o iubire trecatoare.
In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,
scartiind intre renuntari si ispite.