Aceste pietre ascutite rece
Pe care ne-am cladit cu truda casa
Din lutul gras de-atatea generatii de stramosi
Ce si-au lasat in iarba tineretea.
Aceste drumuri oarbe, obosite
De-atata umblet si de-atata zor
De talpi grabite sa cucereasca zarea
Care ne poarta ca pe valuri ratacirea.
Acesti copaci alunecosi de muschi
Cu radacini ce s-adancesc inspre trecut
Care ne canta somnul amortit in vise
Si intre care ne-am crescut feriti de iele pruncii.
Aceasta iarba verde agatata des
De coapsa umeda a dealului cu cruci
Pe care ne-asezam la ora mesei in genunchi
Sa-ne-nfruptam din prada zilei
Mici si mari, cei dusi si cei ramasi.
Acest pamant care isi cere dureros
Tributul greu de lacrimi si de dor
Pe care il scurmam in cautare de comori
Mereu nemultumiti, avari, imbatraniti . . . .