Cu siguranta ca nu m-am nascut dupa doua zile.
Picioarele nu imi sunt moi si nimeni nu trebuie sa ma poarte pe sus.
Nici cu fotoliul, nici cu scutul.
Cu toate acestea,
parca imi amintesc cateva dintre fetele pe care le vedeam zilnic in jur.
Stranepoti, rude, prieteni,
toti destul de voinici cat sa care ditamai vlajganul pe sus.
Sunt inconjurat de tot felul de mecanisme,
iar mirosurile dau ocol de vreo cateva ori inainte sa ajunga la mine.
Tuburi, sfori, parghii,
parca as fi scufundat intr-un butoi cu bere
si toata presiunea care vine spre mine ramane constanta.
Dar ce tot spun aici,
eu nu am picioarele moi si nu trebuiesc purtat.

Am primit din partea parintilor asigurarea ca blestemul a fost rupt,
veste adusa chiar in penultima zi de toamna,
de fata primarului, viitoarea mea sotie,
o subtirica, cam micuta si cam intortocheata pentru importanta ei.
Avea flori in par, manunchi, m-am aplecat cam mult sa le miros,
sau am fost coborat?
Nu, cu siguranta ca m-am aplecat,
indoindu-mi spinarea si curbandu-ma ca un delfin
lucru ce a provocat aplauze din partea spectatorilor.
Sau poate strigate de ingrijorare?
Aparatele incep sa tiuie, fata se incrunta, iar eu incep sa ma deplasez.
In trei dimensiuni.

Dupa casatorie va trebui sa astept trei zile pana sa-mi insotesc mireasa in pat.
Daca nu, copilul se va naste mort.
Aha, asta e dovada!
In privinta mea, cu siguranta ca e o greseala. Caci eu nu m-am nascut dupa doua zile.