Eram o silfidă
pe umeri cu stele,
de zâmbet mărgele,
plutind translucidă.

Am fost o furtună.
Mă bat încă vânturi
și-mi întină pământuri
arcușul pe strună.

Azi sunt o femeie
cu trupul subțire
sculptat în iubire,
în mintea-ți idee.

Sunt o ploaie de vară,
dragoste oarbă
în sânge să-ți fiarbă.
Hai! Plouă-mă iară!

Aș putea fi un lacăt
vreo cheie tehuie
de-ar vrea să-l descuie.
Atinge-mă-n treacăt!

Dar voi fi femeie,
dorințe perene
să-ți curgă prin vene
și-n ochi să-ți scânteie.

Și-n nopți fără lună
de toamnă târzie
refugiu să-ți fie
Iubirea-mi nebună!




10 decembrie 2002