Cand pamintul, negru, isi desface al sau lacas,
vezi in el, multa durere si placeri laolalta,
din milenii in milenii, secole intregi de-a randul,
s-a ascuns in el, eternul fast al bogatiei,
care-n timp, isi pierde decorul, lasa-nd alte bogatii,
care le pastram acuma,pentru urmasi ce vor fi.!

El asteapta ca si restul, care vor sa-si cladeasca,
in asezamintul sau, porti,palate si regate,
nu-si inchide goliciunea, merita ca sa priveasca,
asternuturile pamintesti si placerile trupesti,
si alte sute de pacate, care le infaptuiesc,
prin esenta si simbolul vietii noatre pamintesti.

Daca ar stii cumva vreunul, cat de aspru se comporta,
fereca-nd in el, furtuna, ce pe noi ne tot framinta,
prizonier cu aripi line, mult curaj ai sa-l infrunti,
pe frumosul si eternul, loc de veci,asezamint.!

Cautam sa ne cunoastem, si vedem ca suntem uzi,
ne-am spalat cu apa sfinta, ne-am udat in profunzime,
am patruns acele taine, ale vietuitoarelor visuri,
am creat si am ucis, tot ce noua ne-a fost scris,
dar,viziunile-divine, care noi le-am perceput,
ne-au impins tot mai aproape , inspre-acel pamint pustit,
unde toti suntem egali, fara ani si fara stiinta,
unde lacrima adoarme, fara a se mai trezi,
unde apa se usuca, si nu mai putem uda,
ca trupul sa se-ntoarca, pentru calea, a-si urma.!

Nu stiu cu-i mai degraba-i scriu, mie sau nimanui,
Cel mai de pret, este ca, incerc ca sa descriu
Mai putin ceea ce simt, ci o legatura crasa,
La persoane cui ii pasa.!
_________________