De ce totul deodată?
Nu!
Eu vreau în fiecare zi câte puțin.

Vreau azi un punct,
apoi, spre seară,
vreau o linie
iar dimineață vreau un cerc,
să-l agăț la urechea lunii,
cercel.

Nu vreau zarea.
Vreau în noapte să văd fâșii de soare
și ziua
să adun stelele căzătoare
în căușul palmelor.

Nu vreau sute de gânduri,
învălmășite și bezmetice
în mintea-mi.
Mai bine să stau cu fiecare de vorbă,
să chicotim sau să plângem,
ținându-ne de mână.

Vreau să-ți citesc seara povești
(cu Motanul încălțat sau Albă ca zăpada,
cu piticii ei cu tot)
pentru ca apoi să visăm amândoi
în culori.

Vreau să dansez cu copacii,
să-mi prind frunze în păr
și salbă de muguri la gât,
iar dimineața să mă trezesc
în brațele tale, zâmbind.

Nu vreau bucurii uriașe
care să mă încovoaie sub greutatea
emoției.
Le vreau mici, puzderie,
mici și parfumate.

Nu-mi doresc cerul întreg
numai al meu,
doar din când în când
cer câte un norișor pufos
pe care să-mi odihnesc privirea,
sau poate unul umed,
să ne cufundăm în aceeași lacrimă.

Nici marea nu o vreau a mea.
Mai bine mă las mângâiată
de fiecare val, pe rând,
până ce picăturile ei toate
mă vor fi sărutat.

Iar pământul,
pământul îl vreau adunat,
fir cu fir,
la picioarele mele,
fiecare pas să-mi fie sigur
și drept.



E adevărat!
Vreau totul,
dar îl vreau împărțit egal
pentru fiecare zi a vieții mele.
Vreau partaj echitabil!





21 ianuarie 2003