Cu capul trist, intins pe spate,
Cu ochii lipiti de tavan,
Incerci sa iesi din Calea Cea De Lapte,
Sa iti atarni la gat pamantul de margean.

O data doar sa bata aripile gandirii,
Ca visul sa videze a neputintei za,
S-ajungi lumina ascunsa omenirii
Care se naste inaintea ta.

In clipa ce urmeaza te-afunzi in intuneric
Si-a haosului margini se-ntind in fata ta.
Lumina , prea batrana, din urma nu te-ajunge
Si ,obosita , se rataceste pe vre-o stea.

Intins pe-a intunericului holde,
Inconjurat de-atat de mult nimic,
Din trupul care-ti e gandirea rupi o bucatica
Si plamadesti din ea un soare, o luna si nisip.

O lacrima sarata inunda tot nisipul ,
Oceane , mari pustii , cutremura cu ea,
Fapturi ciudate ochiul tau gandeste,
Ce construiesc cladiri in slava ta.

Un singur gand si soarta lor se schimba.
O singura privire si toti au disparut.
Si totusi ei cunosc iubire , ura ,frica,
Tu in singuratate esti pe veci pierdut.

Brusc iti urasti demiurgia
Si-n lumea ta pierduta vrei sa te intorci.
Colinzi cu disperare pustiul dintre stele
Dar nu gasesti a vremii tale porti.

Innebunit de propria-ti singuratate
Incepi sa te aduni din univers
Intr-o viteza atat de mare
Ca-ajungi sa implodezi.

Deschizi un ochi ,...apoi si celalalt.
Deasupra strajuieste-n continuare acelasi tavan alb.
O voce se aude , puternic, ca din rai:
-Iubeste-n asta lume
Pentru ca alta n-ai!