venise timpul să ne strângem catrafusele
să facem dracu’ odată saltul ăla spre necunoscut
(deși fusesem sfătuiți să nu-i deschidem ușa)
umbre convalescente simulau discrete semne de la revedere
proiectau în realitatea noastra neeuclidiană
egrete tardive, ogari afgani fugărind fluturi din chihlimbar,
bașca o jumătate-de-om-pe-jumătate-de-iepure-șchiop,
încercai involuntar să tragi întru-câtva de timp

mă întrebam dacă am luat periuța de dinți.

lângă peretele nordic al sufrageriei
(prin care sesizam o anume noptieră, un anume pahar cu apă și ceasul - 9:29)
un poet deconstructivist trântea ritmic ușa transparentă
își scotea dinte după dinte după dinte după dinte după dinte
și tot așa de 27 de ori -
(pierduse 5 molari într-un groaznic accident de mașină de scris)
priveam precaut mănunchiul de sfori însângerate
atârnau impasibil de clanța ușii translucide
deasupra căreia mâna mea ezita în continuare
încercam instinctiv să trag întru-câtva de spațiu

mă întrebai dacă ai timp de un pipi scurt

în fine,
ne luam unul altuia inima în dinți
(nu mă puteam abține să nu te mușc puțin și de cur)
săream împreună în realitatea lăptoasă a dimineții de februarie
în spate se trânteau uși opace
poetul se apucase de mestecat piulițe,
în spate se trânteau oglinzi
iar în fiecare ciob
un anumit ogar alerga
o anumită umbră de fluture.