Sunt femeie cu ochii negri și cuminți,
Sunt cea pe care a zugravit-o Eminescu.
Palmele mele îți vor cuprinde inima...
Iar dacă îmi dai voie să te ascult
Voi atinge fiecare cămăruță a ei
Și va respira mai ușor iubirea.
Palma mea îți va mângăia fața și, când
buzele mele-ți vor șopti numele-n brize,
poate vei înțelege că nu știu...
nu știu ce-nseamnă a chema cu trupul.
Vei înțelege că eu cunosc și înțeleg
doar macii și albăstrelele cu care mă seduci...
din galbenul lan de grâu al satului românesc.


Uneori mă simt ca un copil pierdut din colț în altul
Pe harta zâmbetului tău oferit mie, uneori...
Dar cuibărită undeva,
în longitudinea acelui zâmbet
mă scurg prin latitudine într-un feeric
și nu mai sunt copil...Atunci,
Eu
sunt
femeie...
Atunci eu sunt româncă.


Bărbatule, să fii al meu
ar însemna să îmi respiri naivitatea
cu-același gust cu care respir eu
acest sentiment de acasă.
Această femeie sunt eu.


Mențiune I, la Concursul NAÞIONAL DE POEZIE ȘI PICTURÃ -"DOR DE DOR" CU TEMA "UNIVERSUL SATULUI ROMÂNESC" - CLUJ, 2006