MARIANA MARIN

TEXTUL CARE A PRIVIT LA STANGA, APOI LA DREAPTA

Dar textul acesta
care mi se va usca pe mâini ?
Acela – povestea înfrigurata Margot, în seara mansardei –
urmărind intr-o buna zi personajele unui scriitor,
a ajuns in pustiu, lângă o fântâna adânca, adânca, adânca.
Acolo i-a fost dat sa întâlnească un înțelept
Care avea o barba alba, alba…
Si pe care l-a întrebat:
- N-ai văzut cumva si tu acele umbre
pe care le urmăresc încă de la răsăritul soarelui ?
Nu ti-a fost si tie izbita privirea
de scheletele lor răufăcătoare ?
Nu le-ai auzit si tu cuvântul viclean
si nu te-a îngrețoșat si pe tine mirosul lor ?
Înțeleptul a privit atunci la stânga, apoi la dreapta,
si s-a scurs liniștit in propria sa umbra,
aidoma unui text adânc de adânc.
Dar mâinile acestea
Care ti se vor usca pe gât ?

(Din volumul Aripa secreta, Cartea romaneasca, 1968 )

Comentariu

Textul, dulce textul….

Antropomorfismul poemului Marianei Marin redus, non pejorativ, la text, provine, posibil din acel „neîndoielnic trup” utilizat de erudiții arabi când vorbesc despre text. Text care-mi dă dovada că el mă dorește iar ca dovadă scriitura. ( Barthes )
„Scriu ca sa nu fiu nebun” ( Bataille), dar, se întreabă Barthes, cine ar putea spune: „scriu ca să nu-mi fie frică ?” (……..) Cine ar putea scrie spaima ? ( ceea ce vrea să spună a o povesti ) Spaima nu alungă nici nu constrânge nici nu împlinește scriitura: prin cea „mai imobilă dintre contradicții amândouă coexistă separate”.
Dar chiar dacă nu poate, poetul tinde.
Așadar o posibilă antinomie ingenuu – incomprehensibil, în subiacență poet – lume, generatoare de spaime, surprinde din MARELE TEXT, o secvență și anume” Textul care a privit la stânga, apoi la dreapta”.
Structura poemului este simplă și are la bază permutația.
Se invocă adversativ „textul acesta” ca o continuare firească a unei anteriorități poetice oarecare, text care, teleologic, „mi se va usca pe mâini” cum spune autoarea. Avansăm ipoteza utilizării verbului „se va usca” în sensul „dispariției” sau „sinuciderii textului” și nu în sensul de „va fi gata”, „ va fi terminat”. Această interpretare este validată de utilizarea, de această dată indubitabil, a verbului, în sensul precizat mai sus, în contextul „dar mâinile acestea care ți se vor usca pe gât ?” presupunând fie o tentativă de agresiune fie dimpotrivă o stare de adulație, simbolizând cu siguranță o atrofiere până la devitalizare, „uscare” a mâinilor.
Aceste ultime două versiuni sunt rezultanta unei relații de comutare sau tranzitivitate: „textul mi se va usca pe mâini” „ mâinile ți se vor usca pe gât”. Coroborate, primele două versuri și ultimile două, care intrtextualizează story-ul despre alt text, despre textul „Acela”, text având o relativă autonomie și care ne va ajuta în percepția „textului acesta”, coroborate deci, aceste versuri ne permit interpretarea de mai sus, ele simbolizând lipsa de forță ilocuționară a textului (din varii motive interioare sau, coercitiv, exterioare ) ca produs evident mediat al mâinilor precum și lipsa de forță fizică, de vitalitate, din aceleași motive a mâinilor, deci, pars pro toto, a autoarei textului.
Lucidizând și ținând seama de histerezisul poetic sociolectal, autoarea, prin relația de tranzitivitate citată, se identifică cu textul astfel încât se stabilește un fenomen de supraconductibilitate noesică în ambele sensuri text-autor , autor-text, spaimele unuia trecând la celălalt fără nici un fel de pierderi, de unde, încărcătura dramatică a poemului. „Textul acesta”, asemenea poate „textului aceluia”, „adânc de adânc” se va scurge liniștit în „propria sa umbră”, adică, în sens dialectic, se va autonega.
Trecând la textul „Acela” și el având un „scriptor” atenția pare să se concentreze pe funcția metaliterară.
Atitudinea acestui text față de „acele umbre” , personaje neveridice, nerealizate sau personaje negative, fantome, duhuri necurate, „și ele creație a cuiva personajele unui scriitor”, deci o lume -„lumea se dizolvă în fapte” (Wittgenstein)- este explicitată prin utilizarea unor termeni angoasanți și depreciativi.
Aceste personaje, deci lumea lor, autoarea lasă la latitudinea lectorului concretizarea unei astfel de lumi, izbesc privirea, scheletele lor sunt răufăcătoare (pesonaje scheletice ? sau până și scheletele!!), cuvântul este viclean iar mirosul îngrețoșează.
Față de asemenea personaje, Înțeleptul aflat în pustiu ( și în pustiu sau oricât ar fi de pustiu tot mai există înțelepți și înțelepciune „ o fântână adâncă, adâncă” cum zice autoarea) prudent sau temător, „aidoma unui text adânc de adânc” așadar la superlativ, cum ar fi și textul în cauză, realizează că și o singură replică ar însemna recunoaștere, deci validare, legitimare a acelei lumi hidoase, și, ca atare, singura soluție etică rămâne autonegarea: „ și s-a scurs liniștit în propria sa umbră” după ce „ a privit la stânga, apoi la dreapta” fie pentru a se asigura că nu mai există nici un pericol, fie pentru a salva ceea ce ar mai putea fi salvat.
Așadar întrebările, nu numai retorice, „ dar textul acesta”, „dar mâinile acestea” se revelează și se susțin prin raportare la textul „Acela” definindu-se ca o meditație asupra unei posibile, teleologic, similitudini tragice.
Astfel poemul își este autosuficient, realizând prin cele câteva permutări textuale un sistem poematic dens, coerent și benefic, neînchis așa încât mutatis mutandis am putea afirma asemenea lui Saussure că „ nu totul a rămas neclar dar nici nu a fost clarificat încă totul”

Ion Corbu Movileanu