Mă șchioapătă blestemul licornelor de-o lume
Din care trec, supusă, aproape vertical,
Cu lanțuri de aramă, în visele postume.
Mă pierd, floare pe floare, prin piatră și banal.

Bătrânii nu m-așteaptă înveșmântați în trupuri,
Ultimi în nepăsare, prin colțul lor de chin,
Nici nu mai știu de noaptea se-ascultă dinspre fluturi,
Ori legănat, cu toamna-n petale de venin.

M-or adormi cu solzii prin praf de lună arsă,
Prin cioburi de tăcere – secunde cu-mprumut;
Desprind din mine rugul și frunza-n ram întoarsă,
Și mă sărut pe buze, pe răni și pe sărut.

11 aprilie 2003.