bântuiam somnolent pe cărări nebănuite
pășeam cu grijă să mi se piardă urma
în vis urmăream umbrele cocorilor
treceau din când în când prin mine
ca o escadrilă de avioane cromatice
peste anotimpuri, plin de vuietul lumii
mă răsfiram cu foșnet de ramuri
în amurg se întâmpla să îmi lipsesc
ca o apăsare închegată pe umăr
ceilalți mă credeau la vânatoare de arici
nu o dată mă văzuseră ieșind cu palmele însângerate dintre ramuri
ei nu știau că tu ai o aripă mai scurtă

aveai nevoie de cineva
să te ridice înapoi
în cuib