Orogeneza vie a munÈ›ilor de sticlã albastrã,
Iscatã în pãmântul de sub iubirea noastrã,
Spre Dumnezeu ne poartã cu ce-i mai bun în noi
Și tot ce-i rãu se-ntoarce in îngheÈ›ate ploi;
Și udã amintirea cuvintelor de iascã,
Oprind cenuÈ™a lor în flãcãri sã renascã.
Hrãnim izvorul mãrii din rãdãcina noastrã:
Iubito, suntem sticlã È™i cerul ni-i fereastrã.

Ne înnopteazã norii, umplând vãzduhul larg:
Oare pe munții albaștri, furtunile, îi sparg!?