Pășea plutind în zorii dimineții
cu umbra nopții-n ochi umbriți și reci,
Răsăreau calde roze albastre
când inima-i suspina tăcut...

Privea-n lacrimi sclipirea stelelor pe cer
și toate astrele erau mai luminoase
când gheața ochilor ei
cu drag le-mbrățișa și le răscolea...

Suspină rozele de mai,
stelele pălesc...
codrul e uscat...
florile se ofilesc...

...iar inima ei zvâcnește pentru ultima oară
în brațele unui alt Codru Întunecat...