Zâna primăverii a luat în primire al ei rol,
Și din depărtarea albastră, se ivește cu un stol.
Toată natura înflorește, verde e peste tot,
Gingași, ghioceii, își găsesc și ei un rost.
O rază de soare, mai șireată, se strecoară alene
Printre crengile pline de muguri și de păsărele.
Un copac stă mândru-n mijlocul câmpiei,
Parcă-ar vrea să spună că e regele-armoniei.
Dar deodată, o rândunică, din cer coborând,
Se așează pe o cracă, bucuroasă și cântând.
Astfel primăvara s-așternut peste câmpii
Plini de nea și gheață transparentă, ai iernii.

...................................................

Trecură zile, dar parcă totul a rămas ca ieri,
Doar o rândunică se-agita, să își facă cuibul ei.
Și cu crenguțele culese-alene, ea își ridică
Templu maiestuos, căci va fi curând mămică.
Nu trecu mult timp și născu trei rândunici,
Ciufuliți păreau ei toți, și erau atât de mici.
Și la fiecare răsărit de soare, mama lor pleca,
Să le-aducă de-ale gurii, să-i învețe a zbura.

...................................................

Între timp, veni și vara, cu al ei soare impetuos,
Florile și iarba-l strigau să vină-n jos.
Acum puișorii erau rândunele și știau
Să zboare bine, exersând ei așteptau,
Să pornească-n lume, să călătorească,
Să ajungă lumea-ntreagă s-o cunoască.

...................................................

Dar veni și toamna cu ale ei nuanțe roș
Și-nveli tot universu-n galben, arămiu și chiparos.
Frunzele cădeau-ntr-una, transformându-se-n covor,
Păsările pleacă-n stoluri, pe când ploaia cade-ușor.
Cerul gri cu norii albi, părea ca de marmură,
De departe-un tunet, ne vestea furtună.

...................................................

Doi copii pe câmp fugeau, jucându-se-n iarbă,
Când a noastre rândunici se pregăteau să zboare.
Unul din copii făcea rele multe și nevrute,
Și-i plăcea să facă rău, niciodată să asculte.
Astfel scoase praștia, ș-alegând ceva pietricele,
Se gândi să folosească drept ca ținte... păsărele.

...................................................

Cei trei pui de rândunică, alături de mama lor
Abia-și luară zborul să se ducă spre-a lor stol.
Nici nu se-nălțară bine și o pietricică-i lovi,
Unul dintre rândunei atins, căzu lângă vii.
Mama și ceilalți doi, nu puteau să dea-napoi,
Iară puiul fiind rănit, se zbătea în agonii.
Cu-ochișorii lui de sticlă, se uita cum mama
Și cu frații lui se pierdeau în zare. Simți frica.
Nu știa acum deloc cum să-i mai strige,
Se zbătea cu aripioarele și părea că plânge.
După-un timp se liniști, văzând că nu-i scăpare,
Iară luna și cu stelele se-așezau pe cerul mare.
El privi la ele cerșind a lor milă și-ndurare,
Însă ele nu puteau pricepe, a lui întâmplare.
Sângele începu să-i curgă, dintr-o aripioară,
Inima-i zvâcnea degeaba, căci începu să moară.
Ploaia întețindu-se..., îl spăla de sânge,
Picăturile-i curgeau pe lângă ochi, și credeai că plânge.
Ridicând căpșorul, începu din nou a se zbate,
Încercă să se târască, și simți frică de moarte.
Se gândi atunci la a lui frați și mamă,
Se-ntrebă: De ce? De ce l-au lăsat să piară?
Ridică ochii spre lună, și simți durere,
Îi ceru un pic de milă, orice, o mângâiere,
Însă luna rămăsese mută, la a lui chemare,
Neștiind să-l înțeleagă, îl lăsă, dându-i uitare!
Rândunelul se mai zbătu... ceva vreme,
După care se uită-mprejur, și văzu numai durere.
Sângele-i curgea-ntr-una, pic cu pic, ușor,
Ploaia se scurgea șiroaie, peste trupul lui pufos.
Începu să tremure, de frig... de frică,
Nici el nu știa de ce și lumea-i părea mică.
Încercă din nou să se ridice, și să zboare,
Să ajungă stolul lui de păsări călătoare.
Dar deja se simțea slăbit, și cu ultima putere,
Ridică ochii spre lună, așteptând sfârșitul rece.

...................................................

Nu trecu mult, și el veni, pe neașteptate
O mișcare bruscă și-apoi tot, se cufundă în pace.
Doar picurii de ploaie și tunetul se auzeau,
Murise rândunelul, și tuturor lacrimi curgeau.
Ochii lui, spre lună îndreptați, vrând parcă să-i spună:

„O lună, dragă, fie-ți milă. Hai, te rog, fi bună,
Măcar sufletul meu să-l păstrezi, să ai grijă,
Căci acum eu mor și nu am nici o vină!”

Nemișcat și înghețat, ud și roș de sânge,
Trupul lui sta așezat, și ploaia parcă-l plânge.

4/5 martie 2001