Ursită în lume ai fost Tisă, să fereci în strune de valuri
Jelirea nădejdilor frînte, străbătîndu-te-n maluri
Accentele grele de zbucium din iarna durerilor noastre
Le mesteci în lacrimi de jale-n povestea de valuri albastre.

Tu-nchizi în cetatea durerii a noastre amaruri rebele,
Povara robiei tirană, cătușile crunte și grele,
Furtuna de gînd ce străbate și zguduie cumpăna minții,
Ce-mbolduri ne dă spre viață și stavilă pune credinții.

Și codrii și Crișuri și Murăș plîng zbuciumul nostru de jale,
Iar Oltul, haiducul sălbatec, stînci grele de munte prăvale,
Pe Iancu-l plîng munții frățînii și vulturii zbor către ceriuri,
Din lupta nădejdilor multe, din leagănul multor misteriuri.

Ne poartă pe drumul durerii, pe-un val spumegînd întristarea
Și-n piepturi de zimbri își fierbe otrava ei rea răzbunarea,
Din clocot o lume de patimi își urlă amarul robiei
Și-o volbură cruntă de doruri se-nchide-ntre zidul urgiei.

La ropotul jalnic de ape, în inimi se zbate durerea
Și lacrimi ne udă pămîntul, ne-ncunjură mută tăcerea,
Ne lași tu iubită, în lanțuri, ne lași să plîngem!
Să fierbem în ură durerea și jalea în plîns să ne-o stingem!

Aproape-i doar vremea dorită, cînd, Tisă, vei fi tu a noastră,
Cînd fulgere-aprinse de tunuri închide-vor zarea albastră,
Cînd cornul de luptă suna-va, cînd morții vor umple pămîntul,
Cînd ruga din urmă a noastră prin ceriuri purta-va cuvîntul.

Sub tunete grele și fulger, revoltă-ți a apelor oaste,
Căci urlă-n adîncuri pămîntul și-n gemete codrii pe coaste,
Războinic voinicii pe vale s-alerge cu armele-n mînă
Și-n urmă tăria dreptății, pe toate să fie stăpână.