Si se pare ca am ramas doar noi.
Tu...
printre ploi de vara
esuata in corpul unor timpuri straine,
Si eu...
consumator inrait de tigarete de foi
invelite la suprafata in clipe barbare
si-apoi in amintiri firave
de-un soi salbatic si anacronic de tine...

Mi-era dor de atunci, mi-e dor de acum,
Si mi-e atat de dor
de vechea ta pereche de blugi
in care se impleticea istoria noastra,
Precum privirea incetosata a unui strain
ratacit in pantecul unei retele subterane prea lungi
printre machetele
vopsite-n culoarea albastra, de oameni...

Si se pare ca am ramas doar noi.
Tu de o parte, eu de o alta...
Deasupra cuvintele, secundele dedesubt,
Si ora noastra impartita in sirul de saizeci
intrerupt numai de stationarea fortata,
abstracta
a apropierilor noastre-ntr-o halta,

Ne salutam pe cuvinte, ne sarutam oe obraji,
Te stiu de undeva, ma recunosti dupa
tricoul negru cu cenusiile cranii,
Iar cu caldura ochilor ce o degaji
imbratisandu-mi usor umbra aproape absenta
parasim impreuna orele, anii,

Suntem doar noi, shhh...
Spune-mi pe nume. Intr-un gand subteran,
imbratiseaza-ma cu aripi, cu coaste,
Iar eu am sa-ti soptesc povesti la ureche
cu zeita Fortuna si regele Priam
Recitandu-ti poezii inainte de-a-mi adormi pe umar
despre visele albastre, albastre...