Intr-o zi ,am chemat copiii sufletului meu
si i-am trimis sa culeaga
ramuri albastre din oglinda
unui vechi lac de munte;
ei au venit curand
si schiopatand cu intristare
pe sub mormanele de ramuri
si mi le-au aruncat in fuga la picioare,
razvratita apa nu mai era
ca pe vremurile cand ei erau gangurind;

mi-am sprijinit barbia pe genunchiul descarnat
al unuia care-a venit pe urma si
m-am pus pe gandit
cu vrerea de a descoperi
greseala ce-o facusem sa-i aduc pe lume
in vremuri tulburi
si de netrait cu bucuria
celor care-si traiesc in viata ultima lor lume.

Sa fi fost rau ca n-am stiut
sa-i las sa nu se nasca?

Fara putere,stau si privesc
cum sufletu-si renega copiii lui cei dragi
pe care
nu-i va trimite iarasi
niciodata sa-i mai culeaga ramuri albastrii