Tije și nervuri se înalță pentru a bălmăji literele unui alfabet subteran.
Tije, nervuri și dorință.
Pentru că doar dorința consimte chiar dacă repetă râurile umbrei.
Aduc chemare Stelei : altă metaforă peste coloanele porticelor – aduc chemare acestui drum de artere de unde izvorăște marea, acestor curburi multiple ale bolților peste cuvânt.
Aduc chemare subiacentelor care se cunosc și se repercutează.
Aduc chemare acestei apariții, această turgescență în aerul arogant și pietrificat.
Marile cupe ale sacrificiului vor curge drept obol pe treptele pustii ale templelor.
Preoții au îngenuncheat printre roze.
O strângere de pleoape împresoară nepotrivit contururile înnobilate ale zborurilor păsărilor migratoare.
Se pare că nu există viață în aceste deșerturi de promoroacă: ciocănitori, măsuri de câte o optime, acorduri, structuri deschise de-alungul pinilor pe unde alunecă vapoare, către gura râului dantelată, acolo unde pescarii își întind plasele, în speranța unei prăzi incredibile și pe care o smulg cu avânt.
Care din ultimii paznici în noaptea hunilor va saluta cocoșul care lunecă printre etravele noastre? Noi amestecăm infinita paletă cu culori fundamentale : corpuri și inimi saltă și se izbesc unele de altele.
Ocnaș al destinelor, efort al păsărilor!
Ambră, miere și lepădare.
Șesurile noastre au devenit oximoroane, tocmire brutală a luminii, și chipul care radiază astăzi amintește aceste eternități ale copilăriilor unde drumeagurile croite nu duceau nicăieri, ci doar de la o Clipă la altă Clipă.
Unul sub scoarța dorințelor: unul pentru a zice că aspirăm, că dorința nu e decât spațiul Unuia către Unul, nu este decât acest spațiu al plăcerii Sinelui închinat creșterii acesteia.
Păduri de promoroacă cu bălți de lumină mi-au transformat absența.
Îmi întrerup noaptea precum alții, în mijlocul insomniilor, își inventează scoarța protectoare a somnului.
Regăsesc coerențele imaginilor voastre, pânzele voastre sub soare, jeturile voastre de pietriș, golfurile îngropate în nisip. Regăsesc orice meandră care ajunge la voi prin cea mai scurtă cale; absorb orice paradox, căci orice evidență ucide, orice suspin în urechile amărăciunii.
Fecundați de picături, proiectați către destine inexprimabile, noi suim cu greu în îmbulzeala viesparului nostru, nemișcați pelerini ai adâncurilor bizare ale altor acoperișuri plantate de beții frumoase și de pumnale devastatoare.
O mică amețeală care alunecă printre porii noștri exudând această zăpadă unde verbul se reîncarnează la sfârșit.
Recreata pasăre!Unde fluierături noptatice se strecoară de-a lungul culoarelor morții.
Viermuială hărțuită a marilor confuzii, grăunte mate și tăcute, aurori boreale ascunse, invizibile turnuri de veghe.
Ca niște aripi în aerul părăsit al dimineții.