Protuberanțe ale arborilor germinează în inima vârtejurilor și a orașelor. În depărtare, bălțile de promoroacă se sfărâmă, iar memoria devine marmoreană. Cântul se ridică, eliberat de scoarțe înăbușitoare, de orice profunzime confuză. Sănii invizibile, în șiruri nesfârșite, alunecă în fugă pe creasta timpului. Vârful de săgeată al stolului indică Sudul. În noaptea adâncă câinii urlă sâcâitor. Un trandafir încearcă să decalchieze promoroaca aureolelor imaginare. Nudități boreale extermină însăși ideea de alb. Singurătate. Brazi în legendarele tundre. Brazi care unduiesc precum marea sub vânturile devastatoare acoperindu-și albăstrimea în mijlocul întunecimilor anonime, descărnate. Ici și colo, igloo-uri somnoroase consimt ca nici o urmă să fie condamnată la moarte, orice desen să fie reprimat printre mâinile înlemnite. Rețele de brumă au tranformat în gheață crusta pietrificată a unei pânze anonime. O rețea de brumă echilibrează goliciunile spațiului și a liniștii. Visăm caravane, aur, dezvelindu-și nisipurile, vegetațiile deja numărate. Chinurile se scămășează în voia pașilor care se închid, negând orice amprentă a trecerii. Râsete încremenite plesnesc bolta de coarne a cerbilor adormiți. Facem apel la imaginea uriașelor geysere călduțe, binefăcătoare și complice. Rămânem înțepeniți în Imobilitate, statui pietrificate de sare înainte chiar de a ne lăsa în voia contemplării. Întinse căi glaciare au schimbat cursul destinelor. În zăpadă, blănurile sunt ninse, mimând moartea. O liră subtilă face să tresară aerul septentrionic. Calea se deschide celui care nu se rătăcește.