In orizont numai padure smulsa ca din Rai,
De barda si de sabie sub semnul patimii si al războiului. Trunchiurile par niste suflete rupte din trup,
Frunzele verzi si clorotice sunt niste lacrimi de raze tulburate. Trupurile mortilor i-si cauta nadejdea,
Iar ochii calmi, intredeschisi cer ajutor si îndurare
In alta viata in apus.
Cerul e negru si intunecat,
Razele de soare nu pot trece de acest obscur
Ce dainuie ca o fantoma veghind amurgul numai ce sosit.
Daca te uiti in zare, in orizontul cenusiu
Vezi niste facle rumeiore ce-s sufletele celor neinsufletiti
Si cer mila, indurare.
Insa in tragica aratare, o stralucire, un vis suav,
Un gand de pomenire mai zace-n locul de demult apus,
Dar o adiere se aude si in singurătate i-si pierde aripile zvelte
Cu care a ei mantuire dainuie si-acum in zori.

Soarele senin se-arata cu raze blande si gingase,
Inconjurand natura ce asta seara parea moarta
Si parc-un om din departare se apropie cu pasi inceti
Si-ncearca sa afle ce fapta s-a intamplat in acel amurg nemuritor.
Dar cand se-apropie si vede ce uragan, ce-nsangerare,
O negura ca o taciune ce zace de-un rastimp de vreme.
Cazu-n genunchi, uitandu-se spre cer cu mila pentru cei morti
Dându-le sfințire.
Si inima i se ingreuna cerand slava pentru cei iubiti
Si fruntea si-o infatisa de spaima, iar buzele ii tremurau
Si trupul i se spulbera vrand pace si iertare.
Tobele se-aud si mii de glasuri de chitara cant cu marinimie,
Parca sunt unde aurii ce se imprastie in zare.
Si un somptuos cortegiu funerar porneste-n departare,
Nemaioprindu-se mergand spre-o lume-n departare.