în sentimentele tale
de culoarea mării
îmi plăcea să adorm
ca un fluviu cuminte
despletindu-mi visele de pe frunte
în dimineața-nserării
sărutându-te cu gust
de ce-a mai rămas prin morminte...

din cuvintele tale
de forma norilor
îmi plouau
speranțe lichide
șerpuind printre ceruri
îmbrățișați ca-ntr-o strofă
din versuri timide

ca o privire albastră
alunecam împreună
și căzând înspre lume
ne zdrobeam de copii
nu mai putem zbura
căci ni s-au topit lacrimile
și oamenii dor
ca și cum ne-ar simți...

noi suntem oglinda
ce face ca frunza să cadă în jos
noi suntem nevoia
de Încă o Dată
iubirea pe care o uită și sfinții
noi suntem mizeria
cea fără de pată...