Și nimeni vorbind despre noi


Nu ne-am mai căutat întrebările,
Nu am căzut de acord asupra punctelor cardinale,
Atât că ni s-au deschis aripile și nu ne mai temem
De zbor
Așa cum nu se tem copiii de ploaia de vară
În care li s-au lipit parinții prostește de streșini;
E rândul plecaților să râdă depărtării
Și e neagră încă iarna
Deși ne-au învățat vechile fotografii
Că zăpada e un fel de vată de zahăr
Intinsă dinspre poli înspre suflet.

Nu privi în pământ, e tăcut pământul,
Nici spre mine să nu mai privești,
Mai bine ridică-ți umbletul prin cer
Ca să roșești ușor descoperind pe sub nori
Câtă veșnicie stă împrăștiată de lipsa noastră.

Sunt aici, plutind cu grijă in valurile privirii tale
De iarnă,
Deși nu sunt eu cel care vorbește despre noi.