Trec diminețile reci peste noi
iar acolo de unde doar cerbii își uită
coarnele-n apă
izvoarele lacrimilor tale în liniștitele ploi
calde și sărate m-adapă.

De ce plângi, te întreb
sigur de mine și puțin ipocrit
eu cel fără de coarnele cerb
închipuit ?
De ce plângi, oare livezile noastre
și-au uscat crengile așa mult
și așa de ciudat
încât betegele ramuri intrate în nouri,
albastre,
aveau nevoie de alte ploi de cernut
pentru a se putea iarăși întoarce,
cum au fost la-nceput,
aplecate, rodind, spre pământ?
Numai rodind?
Numai pământ?

Si-atunci, fug spre
trecute vremi de pe roata șerpilor
mă întorc
lumea cată să mă vâre la loc
și mă plâng
când ajung
sub zid, rug.
Când mă duc
sub colina numarul șapte să-i culc
șerpii fug
ard pe rand.

Offff, ce mi-e dor
să-ntind mâna după tine, mi-e somn
naclăit în sudoare bolnavă
creierul se zbate-n otravă
otrava șerpilor ce încă ard
sub colină,
în sângele tău cald,
în care ne făceam
baia de după amiază
și ne iubeam
încolăciți, fără pază,
fără pauze lungi, fără pauze dese
intr-o continuă contopire de miri si mirese...