Vad struguri negri zdrobindu-se de umbre impietrite,
ca un tablou ce nu mai aluneca inspre noapte,
crengi albastrii, si mult par abstract rupt de vant,
simuland viata,
In jurul nostru, calcaiele, talpile, mainile urla
cioplindu-ne absenta
precum ceasurile asuprite de prezenta permanenta
a hainelor,
Degetele ciocanesc in usi masive,
e atata zgomot, si mustul negru imi penetreaza limba,
astupand-o,
ridica-te iarna odata,
si scapa-ma de atata peisaj tomnatec!