Ecoul meu, pulsând prin mine
în exterior, ieșind și despărțindu-se
în firișoare mai subțiri,
disipându-se în apa dintre mine și mine,
ca o cerneală albastră ca absolutul...
(absolutul e cu siguranță albastru)
Ecoul meu e o păpușă voo-doo.
Mă întind din toate viscerele
și ies din cavitatea coastelor ce mă strângeau,
mă îndepărtez atât de mult de mine
încât aproape pot să te ating,
și dacă aș face asta,
ai fi absorbit prin porii
palmei mele având forma ta
încât am fi din nou unul
în eternă sferică armonie tactilă...
Îmi izbesc vocea de pereți
și ea se întoarce, fidelă;
îmi mușc ecoul de nas
și mi se răsucesc de la sine
șuvițele de păr; îmi mângâi tandru
ecoul pe obraz și atunci abia
mă îmbujorez cu albastru de absolut.
17 noiembrie 2002