De ce scriem poezie...? Zici: banala întrebare...!
Si-mi explici de tinerete, de frumos, de arta, rime...
Spui ca dragostea aicea îsi gaseste adesea poarta catre inima ce asteapta...
Si-mi mai spui de deziluzii si de multe mari sperante
Si de mult mai multe soapte ce se pierd adesea în noapte...
Zici ca poti prin rime simple sa-mi arati ce ai în suflet...
Tu chiar crezi ca slova-i piatra iar penita este dalta!
Crezi ca de-ai îndemanarea... poate harul... sau zi-i geniu...
Si cladesti visele tale folosind mii de cuvinte...
Tu chiar crezi ca toate astea... toate astea vor ramâne...?!
Te înseli... asa sta treaba... esti doar unul dintr-o mie...
Tu îmi zici, dar marii clasici... Eminescu, în sfârsit ...!?
Stiu, nu zic, a fost un geniu. Dar de ce nu a fost în toate?
Viata oare se rezuma doar la fila mâzgalita...?
Oare nu adesea scriem fiindca nu avem ce spune...?
Când ne este viata goala... sau simtim ca suntem singuri...
Dar tu vrei sa ma convingi ca nu totul este sumbru.
Povestesti despre peisaje si povesti trecute-n strofe...
Tu chiar vrei ca sa te cred, cum ca poti cu slova moarta
Sa redai privirea calda, sau fiorul mângâierii...
Sau un rasarit de soare, sau a greierului scripca...?
Chiar asa putini sunt cei ce învata din greseli...?
Chiar asa putini sunt cei ce simt poezia vietii...?
Unde chiar ei sunt penita iara slova lor e fapta...?
Iara fila este lumea, oamenii... si a lor minte...
Si exemplul lor inspira...!?

......................................................

Tu încet cobori privirea. Te simti rusinat si gol...