Pe fruntea cailor să plîngem,
Pe botul lor care miroase
A lapte și a mușchi de umbră,
Să ne gîndim asupra lor.
În grajduri vraiște
Cine știe cît de bătrîne și de joase,
Ne revenim, din amintire
Dintr-un leșin istovitor.

Să facem cailor sălbatici
O sărbătoare cu verdeață,
Dar cum am mai putea speranța
s-o întreținem, că mai vin?
Cu ce le-am sugruma disprețul
Trăirii lor din altă viață?
Dorului nostru ar răspunde
Cu ochi de sfînt jeling senin.

Prăsilă roșie și albă
Prăsilă murgă, un țintat,
O iapă strălucind la soare
De cîtă liniște-o îngînă,
Și mînji necercetați de spaimă,
Nechezul lor transfigurat
Cînd simți un șipot de fîntînă
Cu neagră cumpănă-ntr-o rînă.

Nouă ne-ar fi cu mult mai bine
Și lor le-ar fi ca un adaos,
Un ritm păstrat, care să cruțe,
Al cîntecelor descîntate.
Ce liniște se zămislește
Ca în biserici în pronaos!
E mintea noastră mai săracă,
E mistica singurătate.

Ce preț plătim pentru risipa
Ce o făcum în întuneric,
Cînd, istovind, dumnezeirea
Și lor și nouă ne dădea
Ora de somn, ora de vise
Curgînd din domul lumii sferic,
Trecu naivă și scurtată
De coama care se zbătea.

Să ne-ngropăm în părul altor
Făpturi nedumerita jale,
Să fim miloși certînd iertare
Legendei lor ce nu s-a scris,
Cai în coșmare cu mlaștini,
Și voci de cai cu limbă moale,
Cai transparenți, strigoi de groapă
Din om în om, din vis în vis.

Din volumul “Pasteluri”, 1974