singuri,
șuvițe pe frunte,
alunecam în istorie amandoi
deopotriva, într-o gara de doi,
fără lume agitand peronul,
fără trenuri obosite in ritmul sacadat,
neuitat,
rupându-mă de ziua de azi.
o lume fără saga
și fără trecut
am început în clipa în care
m-ai sărutat de rămas bun,
ca un soare întunecând noaptea facerii ființei.
râuri de portocaliu au curs peste purpura obrajilor noștri,
îndreptându-se spre călcâie...

m-am trezit într-o dimineață fără trenuri
cu picioarele amorțite.