Deunăzi
eram femeia care îți improviza în palme,
zâmbind sonor,
toate clipele trecute și viitoare,
prevestindu-ți, uriașă, dragostea mea.
Nu bănuiam atunci că cerul,
legat la glezne cu fir de întuneric,
se va termina prea jos, înainte de ochii noștri,
că diminețile vor uita să ne răsară, albastre
iar câmpiile elizee vor fi doar ecouri răsunând
în scoica eternității.
Ar fi o nebunie acum să-mi cobor pleoapele
peste umerii obrajilor încrestați de uitare
fără să-mi pun genele de siguranță,
cele dese.
Pasul irisului, încă nevindecat de culoarea iubirii
ar putea aluneca neștiut în albia cald-amară
a lacrimilor.
Azi
trăiește încă în mine femeia care, incandescentă,
putea fi a ta.
Doar azi!