De mult,
începuse să-i mai crească o inimă,
în interiorul celeilalte,
prin care îmi trimitea zilnic buchete
de globule albe și roșii.
La sfârșitul fiecărei primăveri, însă,
împrumuta un zâmbet de copil uituc
și pleca departe (niciodată n-am știut unde),
întorcându-se cu o singură inimă,
mirosind a ploaie și a frunze uscate.


Atunci, am început să iubesc
ploaia și mirosul de frunză uscată,
sfărâmată în palme.
Nu mai puteam privi cerul
decât prin trupul străveziu al ei,
care se micșorase atât de mult,
încât, uneori, îmi plăcea să o lipesc
pe coperțile caietelor în care notam sârguincios
câte păsări mureau de claustrofobie,
în grădina cu nuci.